Detector de gaz portabil

Un detector de gaz portabil protejează persoana care îl poartă. Tot ce ține de instrument decurge de aici: funcționează pe baterie un schimb întreg, trebuie să supraviețuiască unei căderi și trebuie să dea un avertisment pe care purtătorul să nu îl poată rata. Ce nu face este să protejeze o instalație, iar cele două atribuții duc la instrumente diferite, cu priorități diferite.

Această gamă acoperă cele două forme în care se cumpără de obicei un detector personal: instrumentul cu patru canale, care duce combinația pentru spații închise într-un singur corp de mână, și instrumentul cu un singur canal, construit în jurul gazului unic pe care îl prezintă o sarcină.

Ce măsoară

Patru mărimi acoperă cea mai mare parte a lucrului. Gazul inflamabil este raportat ca fracțiune din limita lui inferioară de explozie, pentru că aceea este cifra care spune cât de aproape este atmosfera de a putea arde. Oxigenul este raportat în procente de volum și se măsoară din două motive opuse: un deficit poate lăsa o persoană inconștientă fără avertisment, iar o îmbogățire face tot ce se află acolo să ardă mai ușor. Monoxidul de carbon și hidrogenul sulfurat sunt raportate în părți pe milion, la concentrațiile care contează pentru o persoană, nu pentru un proces.

Cele patru canale aparțin împreună pentru că un spațiu închis poate prezenta toate patru deodată, iar fiecare dintre ele este invizibil pentru celelalte. Un instrument cu un singur gaz răspunde la una dintre aceste întrebări și tace despre restul, motiv pentru care evaluarea riscului, nu prețul, decide ce formă se cumpără.

Cum funcționează detecția

Canalul de gaz inflamabil arde o cantitate mică din gaz pe o componentă sensibilă catalitică încălzită și măsoară căldura degajată, care se citește direct ca fracțiune din limita inferioară de explozie. Are nevoie de oxigen ca să funcționeze și este otrăvit definitiv de siliconi, de compuși cu plumb și de unii solvenți, așa că în acele atmosfere instrumentul nu este doar mai puțin exact, ci este terminat.

Oxigenul, monoxidul de carbon și hidrogenul sulfurat folosesc celule electrochimice. Fiecare își face gazul să reacționeze la un electrod și produce un curent mic proporțional cu concentrația. O celulă este consumată de gazul pe care îl măsoară, așa că durata ei de viață urmează expunerea, nu calendarul, iar materialul dă 17500 de ore ca cifră nominală, notând că numărul real depinde de mediul de folosire.

Fiecare canal este apoi comparat cu pragurile lui de alarmă, iar alarma este dată prin sonerie, printr-o lampă indicatoare și printr-un motor de vibrație împreună, nu prin vreunul singur.

Combinația cu patru gaze și ce altceva se poate comanda

Instrumentul standard cu patru canale acoperă gazul inflamabil, oxigenul, hidrogenul sulfurat și monoxidul de carbon, cu alarmă în două trepte pe fiecare canal: un prag de jos care înseamnă oprire și verificare și un prag de sus care înseamnă ieșire. Acelea patru sunt combinația în jurul căreia este scris de obicei lucrul în spații închise, iar pragurile pe care le dă materialul sunt cele convenționale.

Dincolo de ele, materialul listează o selecție configurabilă care cuprinde, printre altele, dioxid de carbon, monoxid de azot, dioxid de azot, dioxid de sulf, clor, hidrogen, amoniac, fosfină, acid clorhidric, dioxid de clor, acid cianhidric, oxid de etilenă, ozon, formaldehidă, acid fluorhidric și perechea xilen și toluen, și declară că se pot livra la comandă peste 300 de gaze. Două precizări însoțesc lista. Prima este că tabelul de gaze al materialului are unele rânduri deplasate între coloanele de rezoluție și de alarmă, așa că rezoluția și valoarea de alarmă pentru un gaz anume trebuie confirmate gaz cu gaz, nu citite din listă. A doua este că un al patrulea sau al cincilea canal schimbă setul de senzori din instrument, iar fiecare senzor are propria sensibilitate încrucișată la alte gaze, așa că un canal adăugat pentru un hazard merită verificat față de ce altceva poate fi prezent.

Există și un model cu difuzie care comută între metan, propan și izobutan, adică forma pentru gaz inflamabil singur, acolo unde nicio conductă fixă nu identifică gazul dinainte.

Cum se alege între instrumentul cu mai multe gaze și cel cu un singur gaz

Alegerea decurge din numărul de hazarduri plauzibile, nu din cât vrea purtătorul să care. Acolo unde un spațiu trebuie testat înainte de intrare, instrumentul cu patru canale este de obicei răspunsul, pentru că procedurile de intrare presupun că un deficit, o atmosferă explozivă și o expunere toxică pot fi prezente toate și că niciuna nu se anunță singură. Acolo unde sarcina prezintă exact un hazard, o linie de purjare, o singură racordare de proces, o verificare de rutină pe un gaz cunoscut, instrumentul cu un singur canal este mai ușor, mai mic și mai ieftin, iar limitarea lui este pur și simplu că nu spune nimic despre altceva.

Materialul dă instrumentului cu un singur gaz o funcționare continuă de sub 8 ore pe bateria lui de 1500 mAh, față de cifra de repaus a modelului cu mai multe gaze, așa că durata schimbului intră în aceeași comparație. Orice formă ar fi aleasă, un istoric de alarme păstrat în instrument merită ținut activ: 4000 de evenimente sunt reținute, iar o dovadă care există este ce face un incident analizabil după fapt.

Difuzie sau eșantionare cu pompă

Un instrument cu difuzie răspunde doar la atmosfera din dreptul propriilor senzori. Purtat într-un spațiu, el îl protejează pe purtător cât timp este înăuntru, ceea ce înseamnă protecție personală. Nu poate spune nimănui cum a fost atmosfera înainte de intrare, pentru că nu a fost acolo.

Materialul notează că o pompă de eșantionare poate fi folosită pentru a trage o probă dintr-o poziție în care un operator nu ajunge, ceea ce este aranjamentul pe care îl cere un test dinaintea intrării: instrumentul rămâne afară, linia intră, iar citirea se ia înainte ca cineva să se angajeze. Distincția contează mai mult decât orice cifră de precizie de pe pagină, pentru că defectul pe care îl previne nu este o citire inexactă, ci absența completă a unei citiri.

Limite de măsurare și criterii de selecție

Câțiva parametri care contează la selecție nu sunt declarați deloc în material: gradul de protecție al carcasei, debitul și vidul unei pompe de eșantionare, domeniul de presiune de lucru al traseului de probă și domeniul de temperatură de depozitare. Nimic de aici nu este dedus pentru a umple aceste goluri, iar afirmația materialului însuși că cifrele lui sunt valorile nominale ale furnizorului, de confirmat pe plăcuța și pe manualul instrumentului livrat, se aplică întregii pagini.

Patru puncte operaționale merită spuse direct. Zeroul nu trebuie setat niciodată într-o atmosferă care conține gazul țintă, pentru că un zero luat într-o atmosferă contaminată deplasează toate citirile în jos, în direcția care ascunde un hazard. Materialul dă două marcaje diferite de protecție la explozie, IIB și IIC, care sunt grupe de gaze diferite; marcajul de pe plăcuța instrumentului livrat și certificatul lui sunt cele față de care trebuie recepționată instalația. Durata de viață a senzorului scade la temperatură ridicată, la umiditate ridicată, în gaz coroziv și în vapori de silicon, așa că intervalul de înlocuire aparține amplasamentului, nu catalogului. Iar o parolă protejează o parte a configurației, așa că ea trebuie consemnată de cine administrează instrumentele, altfel calibrarea nu poate fi făcută pe teren.

Comandă

Elementele care fixează răspunsul sunt gazele pe care le identifică evaluarea riscului, dacă lucrul implică intrarea și deci un test dinaintea intrării, dacă proba trebuie trasă de la distanță, ce altceva poate fi prezent și ar putea afecta un senzor, durata schimbului și dacă citirile și alarmele trebuie înregistrate. Spuneți spațiul sau sarcina, nu doar un model, pentru că lista de gaze este ce decide configurația. Cantitatea, portul de destinație și termenul de livrare cerut completează cererea.